A trecut mai mult de o saptamana de la MIB. Am asteptat sa se sedimenteze trairile si sentimentele pe care le-am avut participand la primul meu maraton.
Nu este in intentia mea sa fac din acest articol un review de eveniment. Au fost destule descrieri si banuiesc ca nu este nimeni extrem de interesat de desfasurarea cursei vazuta prin ochii mei.

Organizarea

Insa nu vreau sa trec prea repede peste partea de organizare. Dupa cum ati mai citit pe aici sunt destul de carcotas si caut “nod in papura” fiecarei curse. Da, sunt destul de aproape de a fi “hater” dar sunt convins ca un ochi extrem de critic ajuta si scoate in evidenta aspecte ce pot fi imbunatatite.

Traseul

Recunosc ca mi-a fost frica de noul traseu. De faptul ca, pe langa stresul primului maraton, voi avea unul suplimentar sa nu gresesc traseu sau mai rau, sa nu fiu indrumat gresit de voluntari, cum s-a mai intamplat de altfel.
Trebuie sa admit ca m-am inselat. Traseul a fost mai mult decat ok si nu am simtit niciun moment ca nu stiu pe unde sa o iau. Asta mi-a asigurat o liniste si m-a lasat sa ma concentrez la traseu. Am inteles ca au fost ceva probleme la semi insa, nefiind acolo, nu ma pot pronunta.

Si totusi….nu totul este perfect! 🙂

Insa cum nu totul este perfect, poate ar fi mai bine ca pe viitor sa “se lucreze” putin la selectia pace makerilor. In zona de 4 ore, unde eram eu, a fost cam haos. Au alergat la o distanta considerabila unul de altul si extrem de inconstant. La un moment dat am crezut ca din cauza oboselii incep sa am vedenii. Pe bune! Depasisem de ceva vreme pace makerul de 4 ore si dupa un timp am vazut iar in fata ochilor alte baloane cu 4:00.
Ma rog. Pace makerul meu a fost ceasul de alergare asa ca nu m-am stresat prea tare.

Cursa Copiilor

Cursa copiilor a fost ok. Tin sa remarc startul usor dat celor mici care a redus la minim imbulzeala si care i-a ajutat pe pitici sa aiba o experienta placuta fara sa se impiedice.
Zona de “regasire” intre pitici si parinti, foarte bine organizata.
Asa ca: Felicitari!
In ceea ce priveste cursa mea……alta poveste 🙂

Am inceput acum fix 2 ani sa alerg. Prima mea cursa a fost de 3 km si m-am oprit de 3 sau 4 ori simtind ca imi iese sufletul.

Aratam bine, nu? 😉

Atunci mi-am promis ca o sa slabesc si ca o sa pot alerga 5 km fara oprire.
Usor, usor acest target s-a transformat in 10 km, semimaraton si maraton.

Asa ca MIB a fost ocazia perfecta sa imi ating telul.
Vreau sa va spun de la inceput ca eu consider ca am esuat. Nu am reusit sa alerg un maraton. M-am oprit, am mers perioade bune si am facut 4 ore si 24 minute in conditiile in care eram convins ca voi face sub 4 ore.

Maratonul m-a taxat!

De ce eram convins? Pentru ca am fost arogant! Pentru ca, vorba colegului Vali, nu mi-a fost frica de Maraton. Pentru ca l-am tratat cu indiferenta si m-a taxat. Pentru ca am fost superficial si am privit maratonul ca doua semimaratoane legate. Matematic asa este, insa in realitate e altceva.
Nu am cazut fizic. Am fost super pregatit. Nu m-au durut picioarele si am avut “suflu” tot maratonul.

Zidul
Insa in ultimii 8 km m-am lovit de zid. Nu stiu daca e denumirea corecta. Zid, demoni, karma gresita….. 🙂

Efectiv aveam o durere interioara si pur si simplu creierul meu refuza sa comande picioarelor sa se miste. Nu mai voiam sa alerg. Nu voiam sa termin maratonul. Daca cineva de pe margine mi-ar fi spus “e ok Sorin. 35 km inseamna ceva. Daca nu mai poti, hai, opreste-te!” m-as fi oprit negresit.

Imi spuneam ca nu mai pot insa cand ma puneam in miscare vedeam ca pot alerga. Apoi ma apucau “demonii” 🙂 si imi spuneam singur: “nu, nu! Mi se pare ca pot! Eu de fapt sunt super rupt si trebuie sa ma opresc”
Si ma opream. Am avut la un moment dat un pace de 8min/km. Groaznic.

Parca ma motivam sa nu continui. Toata ambitia mea din ultimii doi ani, functiona exact invers 🙂

In acelasi timp am facut greseala clasica. Mi-am propus sa alerg constant cu 5:30/km.
Ca si nivel de alergare, pentru comparatie, am terminat un semimaraton cu o medie de 4:54/km.

Ce credeti ca am facut in primii 30 km? 🙂
Am alergat cu 5:15-5:20.
De ce? De bezmetic ce sunt. Stiam ca nu fac bine dar adrenalina concursului m-a “orbit” si m-am lasat dus de val.

Eram atat de in afara realitatii ca la un moment dat, in timpul cursei, mi-am schimbat targetul si am zis ca poate reusesc sa termin chiar in 3 ore si 45 minute :-).

Finalul

Dupa cum vedeti, pe final am fost rupt. Mie imi place sa alerg. Foarte mult. Insa acesti ultimi 6-7 km m-au chinuit groaznic si mi s-a parut ca traiesc un calvar.

Chiar daca eu consider ca am esuat, faptul ca am terminat maratonul pe picioare, hai sa spunem ca atenueaza putin senzatia de gust amar al infrangerii.

MULTUMESC!

Insa nu am terminat concursul datorita mie.
Vreau sa multumesc celor doua persoane care au facut posibil acest lucru si care, prin sprijinul lor, “m-au fortat” sa-l termin.

Irina, sotia mea, care a fost “echipa mea tehnica” si care m-a asteptat in diverse puncte de pe traseu cu sticle de Isostar, batoane si vorbe bune 🙂
In acelasi timp, discutia pe care am avut-o la km 37 m-a facut sa merg mai departe. Eram intr-un punct in care aproape renuntasem.

O a doua persoana este prietenul meu, Alex Olteanu din echipa NoMad, echipa de biciclistii care a asigurat asistenta pe traseu. A stat langa mine pe ultimii km si efectiv m-a impins de la spate. Nu a vorbit mult. Daca ar fi facut-o probabil m-ar fi iritat :-).
Intr-o astfel de situatie, incurajari de genul: “hai ca poti” te enerveaza la maxim 🙂 si ai reactii de genul: “de unde stii ma ca pot? Esti tu aici in locul meu?” 🙂
Faptul ca am mers la 50 cm in spatele meu si ii auzeam zgomotul, acela specific al bicicletei, ma facea sa ma simt “safe”. Nu stiu de ce dar m-a ajutat enorm. Faptul ca a stat langa mine, fara prea multe vorbe, fara sa fie glumet sau prea saritor, m-a facut sa-l percep ca pe un coleg de suferinta 🙂

Scopul?

Bun! Care este de fapt scopul articolului? Ma gandesc ca poate mai sunt si alti bezmetici ca mine 🙂 si poate, citind ceea ce am scris, evita sa faca gresilile mele. Cu toate ca eu cred ca era nevoie sa trec prin aceasta experienta pentru a intelege de fapt ceea ce inseamna un maraton. Niciun curs, niciun blog, niciun alergator consacrat nu iti poate zugravi exact ceea ce inseamna un maraton. Trebuie sa-l faci pentru a te “cunoaste” cu el.

Ce am invatat eu? Am invatat ca trebuie sa fiu mai serios. Ca trebuie sa respect o astfel de cursa. Si ca, indiferent de faptul ca am esuat saptamana trecuta, trebuie sa continui sa cred in telul meu: Maratonul sub 4 ore si fara sa ma opresc din alergare.

Si il voi face.

Tehnic o sa-mi schimb modalitatea de antrenament. In loc sa alerg mult in zona de confort o sa incerc sa cresc intensitatea si sa cresc rezistenta iesind din zona in care e “cald si bine” :-). Vorba cuiva: “daca nu doare inseamna cu nu a fost un antrenament bun” 🙂
O sa fac si pante si o sa evit sa alerg doar pe plat. O sa fac mai multe long run-uri pentru a ma obisnui cu starea de oboseala psihica.

Acum stiu la ce sa ma astept

O sa ma pregatesc mult mai mult mental. O sa-mi fie “frica” de km 35-42 si o sa transform frica in ambitie.

Asa ca…..va las! Am treaba in perioada urmatoare! 😉