Exista o alta realitate in spatele plutonului, o realitate putin mai dura pentru cei prezenti acolo.

 

Am asteptat sa treaca euforia MIB si mai ales nebunia albumelor postate pe facebook. Chiar vorbeam cu cineva si ne intrebam ce este in capul prietenilor alergatorilor de pe facebook 🙂

Este de ajuns sa ai trei, patru alergatori in lista astfel incat, in saptamana de dupa maraton, sa ti se acreasca de cele 498 de poze si 547 de albume foto. Poze in care vezi doar cotul prietenului tau sau ii sesizezi un genunchi intr-o mare de alergaciosi.

Oare cate :“bine ma, alergi tu, esti sportiv tu, nebunule” au fost spuse in gand 🙂

Va dau un sfat. Cand setati acordul, pentru ca aplicatia sa posteze pe peretele vostru, setati “only me” la privacy. In felul acesta vedeti doar voi pozele si ulterior le puteti publica pe cele in care apareti cu adevarat.

Dar nu despre asta este vorba in episodul de astazi. Pentru cine a deschis mai tarziu televizoarele, am participat si eu la MIB, la proba de maraton. Dupa cele 12 ore de la S24H mi-am pus in gand sa alerg incet si sa-mi insotesc un prieten, care ataca primul lui maraton. Ne-am setat ca si tinta  4 ore si jumatate, maxim 5. Bine, nici daca nu il insoteam nu eram departe de acest timp avand in vedere ca “recordul” meu la maraton este de 4:15 🙂  da, da, huaaa, sunt invidios ca nu alerg sub 3 ore si imi vars frustrarea pe facebook 🙂 🙂 🙂

Revenind la ale noastre, adica la titlul articolului, mi-am dat seama ca in spatele plutonului exista o alta realitate, pe care ceilalti alergatori, din fruntea sau mijlocul plutonului, nu o traiesc. Va spun sincer, celor care va laudati cu maratoane sub 3 ore, ca ati fi surprinsi de cat de greu v-ar fi sa faceti maratonul in 5 ore.

Paradoxal, nu?

Pai va zic eu de ce. Nu ai nici cea mai mica senzatie de concurs, dupa km 25-27. Alergatorii inceti sunt atat de rasfirati incat ai sentimentul ca alergi singur si ca s-a terminat cursa, ca s-au inchis tarabele si s-a plecat acasa. Si aici vreau sa taxez organizatorii si voi detalia putin.

 Ne-am simtit exact ca la intrarea in targul auto Vitan prin 2002

Sa incepem cu inceputul, adica cu startul. Voi realizati ca, cei care pleaca din ultimul sector, merg 2 km?

Mai ales anul acesta, cand startul a fost total nefericit. Pe o strada de 3m latime, au mai amplasat si poarta aceea cu Scholl. Ne-am simtit exact ca la intrarea in targul auto Vitan prin 2002. Ca la metrou la Aviatiei, la ora 18.00 cand ies corporatistii de Floreasca de la intreprinderi. Noroc ca era inceputul cursei si nu a trebuit sa stam cu nasul in tricouri transpirate. Ca si idee, primul km l-am facut cu un pace magnific de 10 minute/km. A fost foarte greu sa ajungem din urma pacerii de 4:30 si aproape ca am sprintat pentru a fi langa ei. Nu sunt eu antrenor, dar sprintul la inceput nu prea pica bine 🙂

Anul acesta traseul a fost foarte frumos, dar, din pacate, faptul ca pe multe portiuni am inspirat gaze de esapament, nu prea mi-a placut. Dar ma rog, sa spunem ca tura din Cismigiu mi-a curatat plamanii 🙂

Au uitat de zid.

Probabil organizatorii, fiind sportivi desavarsiti, au uitat cum e sa faci primul  maraton. Au uitat ca exista un zid pe la km 35-37 cand ai nevoie de sustinere sau cel putin de amarata de  apa. De la Piata Muncii, pana la iesirea din stadion nu am gasit nimic. Exact in portiunea cand alergatorii incepatori, din spate, au nevoie macar de apa. Foarte prost inspirata amplasarea punctelor de hidratare. Si atunci cand am dat de ele nu prea mai gaseam nimic. Doar cateva paharele de apa.

Oameni buni, astia din spate au platit aceeasi taxa (cam mare de altfel si o sa revin si la acest aspect). Nu e normal sa nu beneficiezi de ajutor din acest punct de vedere, avand doar vina ca esti la coada plutonului si totusi, incadrandu-te in limita de timp impusa. Rusinica, voi astia care nu stiti sa dimensionati cantitatea de produse de la fiecare punct de alimentare! Si ca tot suntem aici. In timpul curselor lungi eu nu suport chimicale din astea de genul Isostar, geluri, etc (da, stiu, nu o sa-mi trimita niciodata Isostar 3 geluri si un prosopel) 🙂 De fapt stomacul meu nu le suporta, asa ca ma “hranesc” cu apa si lamaie si cel mult glucoza. Mai apreciez cateodata si o napolitana. Acum nu stiu daca a fost asa ceva pe la puncte, dar cand am ajuns noi, in afara de apa si ceva resturi de banane si portocale…batea vantul. Nu tu o lamaie amarata, o glucoza, un biscuitel ceva. Nimic?!?!?!

Ok, am inteles ca platesc pentru experienta si pentru tricouri din ce in ce mai jalnice. Dar 50 euro si doar apa? Pai imi luam 20 lei la mine, alergam bandit si imi cumparam de la chioscurile de pe traseu din 10 km in 10 km cate o apa la 0.5. Si ma scoteam mai bine. Aaaaaa, platesc si pentru atmosfera. Da? In afara de fetele de la Unirii, care cantau de mama focului, pentru noi astia din spate voluntarii cam terminasera incurajarile si le impachetasera sa plece si ei acasa. Cam asta era senzatia. Cum am scris si mai sus, dupa km 30, trebuie sa ai un psihic de fier. Cred ca fac special organizatorii si te supun la un fel de test 🙂  Privelistea aia cu Bulevardul Unirii pustiu, cu mesele goale de la punctele de alimentare si cu oamenii de la curatenie cu sacii in maini care asteptau sa se termine sirul de “testoase rapide” era dezolanta ca naiba.  Pustiu, liniste, fara apa intre km 28 si 37, si cam atat.

“Si mana grebla se facu…”

Citeam acum ceva timp un articol de pe Biciclistul.ro.

Un articol in care am aflat, citez “Valeria Racila van Groningen, fondatoarea acestui eveniment,  a declarat ca bugetul evenimentului ajunge la peste 300.000 de euro, iar toti banii provin numai din parteneriate si sponsorizari din mediul privat.” Ma gandeam ca in afara de sponsorizari, care acopera acest buget, mai sunt banii proveniti din taxe. Facand o socoteala simpla, ca am ramas corigent la mate in clasa a noua, si considerand un numar de 10.000 de participanti platitori (nu numar si copiii si parintii copiilor si pe cei care trec pe langa Piata Constitutiei, pentru a ajunge la 15.000) la o taxa medie de 20 euro -sunt indulgent nu?-, pai aproape mai strangem o data bugetul. 🙂 Si ma opresc aici, pentru ca apar “oficialii” federatiilor fantoma care devin ironici in speranta ca vor compensa lipsa de profesionalism si conflictele de interese evidente. Dar deviez de la subiect si nu e cazul acum.

Ma uitam zilele trecute la cum a fost intampinata ultima alergatoare, la un maraton afara. Mai avem mult pana sa ajungem la nivelul la care sa intelegem ca trebuie sa tratam alergatorii la fel. De la kenyanul din frunte pana la cel care incheie plutonul.

Daca taxa ar fi mai mica pentru sectoarele E si F, as intelege. Asa nu.

Anul viitor, incepand cu semimaratonul Petrom, voi filma toata experienta. Ma gandesc ca ar fi placut sa ilustrez criticile mele si cu imagini. Asa ca, daca vedeti un nebun cu o camera in varful batului, care nu va deborda de entuziasmul specific bloggerilor parteneri si care nu va umple de epitete mirobolanta organizare, sa stiti ca sunt eu 🙂

 

In rest, sezonul s-a cam terminat, ne pregatim de Craciun ca doar nu o sa fiu nebun sa dau o suma cu trei cifre sa alerg in IOR de 1 decembrie. 🙂

Sanatosi sa fim ca de restul ne descurcam!