….sau cum unii sunt mai egali decat altii.

Cam asa am vrut initial sa pun titlul articolului insa n-am dorit ca o intamplare, izolata, pe care o voi relata putin mai tarziu, sa strice o duminica insorita plina de miscare alaturi de familie.
Vorbesc aici despre Bucharest 10k Family Run, prima editie de acest fel.
Over all e un eveniment frumos si extrem de util in promovarea miscarii.
Putea foarte bine sa se numeasca ” Bucharest Rich Family Run” in conditiile in care, o familie cu doi copii, pentru a participa la toate cursele, a trebuit sa scoata din buzunar undeva la 300 lei (aproximativ). 🙂
N-are rost sa ma iau de calitatea tricoului tehnic (Bucharest Running Club ne-a obisnuit cu Adidas) de la Hervis.
Sau ca acest tricou jalnic era singurul obiect dintr-un pachet de start uimitor de sarac (participarea a fost aprox 20 euro).
Chipul de cronometrare a fost din acela, ieftin, lipit de spatele numarului. Asa ca, niciun gand de gross time sau net time. Cred.

Later edit: Radu Milea zice ca cipul nu e ieftin si ca stie sa faca multe si o sa avem si gross time si net time.

Later edit 2: Cipul lipit pe spatele numarului, in cazul stafetei, a fost extrem de neinspirat. A trebuit sa schimbi numarul si alergatorul numarul 2 sa alerge cu numarul (si numele celuilalt) pe tricou. Schimbul s-a efectuat cu dificultate. In cazul unui cip de picior era mai simplu.

 

Cursa regina a evenimentului, 10 km, s-a desfasurat in nota obisnuita a alergarilor pe acest traseu, alergari organizate de Bucharest Running Club.
Traseu frumos, aerisit, activitati multiple in piata, puncte de alimentare generoase si entertaiment pe traseu (mi-a placut taraful de la Unirii)

Nu sunt prea multe de spus despre aceasta cursa. Eu am venit dupa 3 saptamani de pauza, generata de probleme de sanatate, si in plin tratament cu antibiotic.
Dar, cred ca, pauza si “foamea” de alergare au fost mai puternice decat efectul epuizant al antibioticelor si am facut “Personal Best”. 48:59 minute.

Revenind la ce spuneam la inceputul articolului mi-a ramas asa, undeva in coltul gurii, un gust putin amar. Ma refer aici la partea sensibila a unui astfel de concurs.
La “Calcaiul lui Achile” numit Cursa Copiilor.

Am decis tarziu sa participam in grup la eveniment, asa ca l-am inscris pe Andy, dimineata la 8, inaintea curselor.
Senzatia a fost ca eram primul care se inscrie.
Nimeni nu stia ce trebuie sa semnez, la ce masa trebuie sa ma inscriu, cum sa incaseze banii si ce trebuie sa primesc.

Doua numere identice….nuuuu, stai, doua numere la rand. Aoleu, nu mai avem tricouri. Semnati aici…stati, ca nu trebuie sa completati asta, ba da trebuie…aaaaaa hai sa completam atunci sa fim siguri.

Emilian radea in spatele meu si imi facea poze gandindu-se ca o sa scriu de brambureala de la inscriere. Dupa 15 minute (ce ne faceam daca era coada si fiecare ar fi stat atat? ) am reusit sa iesim la aer curat sa ne incalzim la soare.

Fac o mica paranteza intorcandu-ma la cursa de adulti. La garderoba au schimbat sistemul.
Nu mai lasai sacul legat pe standul acela de fier. Il predai voluntarilor, care le asezau la rand, si care iti promiteau ca este spre binele tau, ca va fi mai simplu la ridicare.
Rezultatul:

Am petrecut mai mult timp la coada pentru recuperarea sacului decat in cursa de 10k.

Booon! Sa ne intoarcem la pitici. Mi-a placut ideea cu parintii care alergau pe un culoar, separat, pe langa micii sportivi.
Mi-a placut startul in mini valuri, copiii fiind asezati pe mai multe randuri.
Mi-au placut, de asemenea, “atelierele” de joaca pentru copii.
Inclusiv cursa cu obstacole organizata de Smartatletic (vezi Bogdan Antohe ca imi si plac lucruri si nu doar critic?) 🙂

Nu mi-a placut spatiul meschin pentru acces.
Cand ai la dispozitie toata Piata Constitutiei, sa faci accesul parintilor si copiilor pe un culoar de maxim 2 metri, ma face sa cred ca esti un nostalgic comunist caruia ii placeau cozile si imbulzeala.
Nimeni nu informa pe nimeni astfel incat copii de toate varstele, cu parintii din dotare, se inghesiuiau de parca se dadea ceva gratis.
In poza de mai jos se vede imbulzeala infernala din zona de intrare.

 

A trebuit sa stau cu Maya (5 ani) in brate deoarece se sufoca acolo jos.

Aici puteti vedea cat de lata era iesirea.

Si daca sunteti mai atenti (am ajuns la motivul supararii mele) il veti vedea pe “eroul national” Andrei Rosu. Care nu statea in multime. Avea statul privilegiat ca nah! Sa nu se murdareasca atingandu-se de oamenii de rand.
In cazul in care nu stiti, e baiatul ala care a alergat 500 si ceva de km la Polul Nord, iesind pe locul trei (sa nu mai spuneti la nimeni dar alergarea a fost mai mult mers, Polul Nord era la vreo 2500 km distanta si, daca privesti din alta perspectiva, a terminat ultimul cursa).
Ma rog, rezumand, este cel are face o poveste lacrimogena din orice alergare, somn pe balcon sau program de “CIA” si “incaseaza” bani vanzand vise ambalate frumos.

Deci il stiti.

Daca va uitati mai atent o sa vedeti un baietel in verde, sprijinit de stalpul de la intrare, care este primul.
Care sta in fata si, respectand blazonul familiei, nu are acelasi regim ca muritorii de rand.
Este “mai egal” decat ceilalti copii.
Cei care aveti copii, care participa la astfel de evenimente, stiti probabil ca la distanta asta mica, 800m, conteaza enorm de unde pleci. Pleci primul si te pricepi putin la alergare, ai sanse. Pleci din pluton, din spate, pentru ca taica-tu e un anonim, n-ai nicio sansa.
La varsta asta sunt foarte competitivi si “toata lumea castiga” sau “important e sa faci miscare” nu prea mai tin.

Sa nu fiu inteles gresit. Am toata admiratia pentru acest pusti care, pentru varsta lui, alearga foarte bine. Mult si bine si cu o postura pe care nu o au multi atleti.

Bravo lui!

Dar sa te puna tati in fata, ocolind toata zona aia, doar pentru a demonstra ca familia Rosu e o familie de super eroi care, ridicandu-se de pe canapea (by the way: oare cat o sa mai treaca pana o sa ceara bani pentru a vizita si atinge celebra canapea), au devenit un fel de “Cei patru fantastici” ai alergarii, e cam mult!
Si nu ma numiti “hater”. Numiti-ma frustrat. Pentru ca asta sunt. Un frustrat care e scandalizat de ipocrizie. Si scarbit ca, pentru scopuri de marketing si PR, unii isi folosesc copiii.
Bravo inca o data pustiului mai ales pentru sprintul final.
Rusine lui Andrei Rosu ca isi invata copilul sa triseze. Pentru ca a ocoli toata coada si a intra in fata, doar pentru ca ii cunosti pe organizatori, se numeste ca ai trisat. Sunt curios cum o sa sune povestea cursei.

Restul nu mai conteaza. Nu mai conteaza ca pustiul care era primul la categoria 7-9 ani a fost indrumat sa faca dreapta, spre Unirii, cand mai avea 50 m pana la finish.
Tare sunt curios cum a scos camasa Gabi Solomon. Era cam fioros parintele respectiv si sincer, la cata violenta emana……. 🙂
Exagera dupa parerea mea dar, un strop de dreptate avea.
Voluntarii aia specialisti pe care ii vedem prin bugete, au fost inexistenti.

Dincolo de sentimentul de lehaminte lasat de imaginea zugravita mai sus, a fost un eveniment frumos la care copiii mei s-au simtit excelent.
Andy a iesit pe locul 9 in conditiile in care a plecat din penultimul rand.
Chiar daca nu a castigat nimic eu l-am premiat.
Pentru ca la noi in casa se premiaza ambitia si nu aparentele. Determinarea si nu povestile frumoase. Dorinta de reusita si nu dorinta de a da bine in poza.