Batalia de la Baneasa – 14.12.2014
Chiar daca titlul ne poate duce cu gandul la o povestire de Dumitru Almas(cei trecuti de 30 de ani cu siguranta au devorat in copilarie ale sale “Povestiri istorice”), duminica la Baneasa nu a fost nimeni ranit, nu a fost folosita munitie de razboi si nu a existat un singur castigator. Castigatori au fost toti participantii la Baneasa Trail Race, care, uniti sub sloganul “Respira sanatate”, nu s-au speriat de gerul teribil de afara sau de traseul ales de organizatori, in care noroiul a fost ingredientul principal si au raspuns cu entuziasm provocarii lansate de Asociatia “Traiesc sanatos”.
Luand-o cu inceputul, ridicarea kit-ului s-a facut cu o zi inainte, sambata, intr-un cadru foarte bine organizat, in Baneasa Shopping City.
De remarcat si continutul generos al kitului:bluza alergare maneca lunga, cana filtranta Aqua Optima, pachet Power Bar, pedometru.
Chiar daca sambata soarele isi facuse timid aparitia, in dimineata cursei acesta s-a dovedit si mai timid, lasand ceata si frigul sa fie actorii principali. Ajuns cu o ora inainte de startul probei de semimaraton, am avut timp suficient sa ma incalzesc. Chiar inainte de startul cursei, cei de la World Class au facilitat si o incalzire de grup. La ora 10:30 s-a dat startul cursei, dupa ce in prealabil participantii s-au pozitionat la start in functie de timpul estimat de finalizare a cursei. Eu am plecat din al doilea sector, aferent intervalului 1:40-2:00. Startul a fost destul de rapid, parand ca toata lumea constientiza ca e important sa profite la maxim de cele cateva sute de metri de asfalt de la inceputul cursei. La intrarea in padure, lucrurile au inceput sa se schimbe, cu toate eforturile organzatorilor existand sectoare greu practicabile. Pentru mine a fost cu atat mai dificil cu cat incaltarile mele nu erau speciale pentru trail. Primele ture au fost destul de rapide, strategia aleasa pe loc fiind aceea de a-mi fixa un alergator cu un ritm bun pe care sa-l “folosesc” pe post de pacemaker. Strategia a functionat, pragul de o ora fiind atins la borna km 11. Acesta a fost si locul unde m-am despartit de “pacemakerul de ocazie”, care dadea semne de oboseala. Pe la km 14 am reusit ma lipesc de doi alergatori, un domn care incerca din rasputeri sa tina pasul cu o doamna care parea sa-si doreasca un loc pe podium. Totusi, pe la km 16, atat eu cat si domnul in cauza ne-am recunoscut inferioritatea, lidera grupului sprintand in continuare. A fost si momentul in care pentru prima data in scurta mea cariera de alergator m-am gandit la abandon. Conditiile de traseu din ce in ce mai grele, oboseala dar si o durere de spate aparuta pe parcurs, nu imi dadeau pace. In plus, vedeam din ce in ce mai multi concurenti care nu mai alergau, mergeau agale in speranta ca finish-ul e aproape, aspect care nu era deloc motivant. De altfel, trairile mele de la km 16-17 mi-au inspirat titlul articolului. Am reusit sa trec peste moment si cu resursele de energie pe care le mai aveam am trecut linia de sosire in sprint, timpul final fiind 1:51:08. Timp bun pentru mine, tinand cont de conditii dar nu trebuie omis faptul ca traseul nu a avut 21 de km ci maxim 20.
La final, medalii, felicitari, pasta & sarmale party la restaurant Casa Alba. Toate bine meritate, luand in considerare eforturile depuse, in conditii nu foarte prietenoase. Cam asa arata echipamentul de alergare la finalul cursei:
Una peste alta, chiar daca prefer in continuare asfaltul, experienta a fost una interesanta, prin prisma organizarii bune, a atmosferei placute si a elementului de noutate pentru mine.